Max Blecher – Vizuina luminată (I)

vizuina_luminata* „Cred că viaţa se condensează câteodată în anumite fapte mici şi devine atunci de zeci de mii de ori mai grea şi mai intensă ca de obicei, ca nucleele acelea de materie stelară ce plutesc prin spaţiile astronomice şi despre care ni se spune că materia lor e de mii de ori mai densă decât aceea a planetei noastre.” (pag.10)

* „Îmi place, de asemenea, să cred că în lumea somnului există cel puţin o plachetă de versuri semnată de mine, pe care oamenii adormiţi o citesc în coşmar…” (pag.15)

* „Toate gândurile, toate amintirile şi toate viziunile pe care le vedeam dincoace de pleoape, pier scufundate în acelaşi întuneric călduţ din interiorul pielii care le absoarbe fără urmă. În temperatura aceasta călduţă şi în intimitatea aceasta fără nume zac perfect indiscernabile şi putându-se confunda una cu alta, toate amintirile, toate sentimentele, tot ce credem că a fost vreodată important în viaţa noastră.” (pag.43)

* „pentru că socotesc demenţa ca o foarte tentantă şi supremă încercare de a vedea realitatea în lumina unei înţelegeri diferite de cea de toate zilele, iar expresia «ieşit din minţi» o socotesc foarte justă pentru acest fel de a asista la întâmplările lumii în situaţia unei mici distanţe în afară de raţiune.”

* „Toată realitatea este la dispoziţia mea cu condiţia s-o aspir profund şi s-o expir în acelaşi moment, fără planuri şi fără iluzii.” (pag. 82)

* „al doilea purta haine de celofan şi era în întregime transparent şi întunecat ca o radiografie. — Ştii că eram dintotdeauna o persoană suferindă, îmi spuse el când îl întrebai ce înseamnă aceasta. Îmi trebuia veşnic câte o radiografie pentru a şti ce am, ce mă doare, aşa că m-am hotărât într-o zi ca să mă radiografiez o dată pentru totdeauna şi să îmbrac şi haine de celofan ca să pot urmări în orice clipă ce se petrece în corpul meu.” (pag. 97)

* „Există calităţi diferite de întuneric cu vârste deosebite ca straturile geologice, există un întuneric poros şi uşor înainte de somn care se umple de zumzete interioare şi de cuvintele din trup ca un burete care se îmbibă cu apă. Există un întuneric de cinematograf unde obscuritatea alunecă pe frânghii de lumină şi la capăt dansează în umbră şi lumini pe ecran cu acopaniament de muzică şi există un întuneric care nu conţine nimic, uscat şi dur ca un cărbune şi care e la sfârşitul coridorului prin care treci când ai respirat adânc cloroformul.” (pag. 104)

* ” Când umblaţi pe stradă, priviţi în urma voastră şi veţi constata că în aer nu rămâne nimic. Când tăceţi după ce aţi vorbit, în aer nu rămâne nimic din ceea ce aţi spus. În transparenţa aceasta mai teribil închisă ca o celulă, ne zbatem şi ne topim acţiunile. Tot ce facem, tot ce trăim, lăsăm să se topească în aer şi aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii absoarbe viaţa noastră. Şi totuşi în vidul acesta funcţionează în locul ascuns al unui corp, ceva ce doare şi suferă fără a fi atins de nimic material, cu gânduri şi sentimente venite din neant, ce sunt neant şi totuşi torturează corpul acesta interior şi el gata să dispară şi să se dizolve în aer.” (pag.118)

final

* „Eram pe ciment, dârdâiam de frig şi nu ştiam ce să fac.” (pag. 125)

Lasă un răspuns