John Updike – „Teroristul”

teroristul_updike* „Cine era grecul ăla după care se înnebuneau toți la CCNY? Sau era la Rogers, și erau masteranzi. Sisif. Stânca împinsă în sus. N-are cum s-o ia decât la vale. rămâne de văzut fără să mai vadă, luptându-se cu certitudinea că toate astea vor înceta pentru el într-o bună zi.” (pag.31)

* „(…) jurnale de știri cu echipele lor ironice de patru persoane (doi prezentatori, un bărbat și o femeie, un reporter energic la rubrica sport și, ținta preferată a glumelor și tachineriilor lor binevoitoare, prezentatorul cam bleg de la meteo) (pag.123)

*”(…) doar soap-urile din timpul zilei se desfășoară pe un fundal de tăcere groasă, promițătoare, o tăcere pe care toate declarațiile de dragoste, mărturisirile cutremurătoare, jurămintele mincinoase și animozitățile clocotitoare nu o pot curma, așa cum nu o pot curma nici țiuitul muzicii nepământene și nici intervenția bruscă a melodiei de pop leșinate, folosită pe post de temă de final. O tăcere înfiorătoare e resortul care-i ține pe toți acolo, ca magneții pe ușa unui frigider, pe actorii în încăperile lor cu trei laturi, cu ecou (…) David, cardiologul imposibil de arătos îi arunca vorbe grele, superbei Maria, superba neurochirurg al cărei soț Edmund, jurnalist distins cu premiul Pulitzer, fusese ucis într-un episod anterior pe care, din păcate, Beth îl pierduse” (pag.123-124)

updikejohn* „Și-a făcut obiceiul să caute la televizor urme ale lui Dumnezeu în această societate necredincioasă. Se uită la concursuri de frumusețe, unde fete cu pielea strălucitoare și dinți albi, alături de una sau două concurente de culoare, se întrec în a-l fermeca pe maestrul de ceremonii cu talentul lor de cântărețe și dansatoare și rostind adesea, în grabă, vorbe de recunoștiință față de Dumnezeu pentru harurile lor, pe care au intenția să le dedice, după ce va trece vremea cântatului în costume de baie, semenilor lor, urmând vocații alese: medic, educatoare, agronom sau, cea mai înaltă dintre toate, casnică.” (pag.189)

* „Copiii trebuie să ia mai multe decizii decât înainte, pentru că adulții nu le pot spune ce să facă. Nu știm ce să facem, nu avem răspunsurile de altădată; ne târâim înainte, încercând să nu ne gândim. Nimeni nu acceptă responsabilitatea, așa că puștii, unii dintre ei, o preiau.” (pag.198)

final:

*”Peste tot în jurul lor, din Eight Avenue până pe Broadway, marele oraș mișună de oameni, unii îmbrăcați elegant, dar cei mai mulți șleampeți, câțiva frumoși, dar majoritatea nu, reduși cu toții, de clădirile impunătoare din jurul lor, la dimensiunea unor insecte, dar alergând grăbiți, urmărind în lumina lăptoasă a soarelui de dimineață un plan, un proiect sau o speranță de care se țin strâns, motivul lor de a trăi încă o zi, fiecare dintre ei tras de viu în țeapa conștiinței, pus pe căpătuială și supraviețuire. Atât și nimic mai mult. Diavolii ăștia, se gândește Ahmad, mi l-au luat pe Dumnezeul meu.” (pag.297)
*

Lasă un răspuns