„Copacul din câmpie. Scrieri memorialistice” – Gelu Ionescu

gelu_ionescu*”Căci pentru români nu extstă decât «te laudă» și «te înjură», nimic altceva. Mai există și varianta unei oarecari neutralități, exprimată, de pildă, prin expresia:«X cam bate câmpii, dar e pozitiv». Deci o obiecție critică este o înjurătură, pur și simplu. Nu se admit obiecții, observații – nici măcar sugestii. Ori ești lăudat, așa cum meriți (și cum ești convins că meriți!), ori ești «înjurat». Există, ce e drept, și nuanțe – ca de pildă: «l-a cam înjurat…».”(pag.38)

*”Dacă la Judecata de Apoi aș fi întrebat: ce ai făcut, tu, acolo, pe pământ? – aș răspunde: am fost profesor!” (pag.96)

*”Mentalitatea artistului român în genere este rurală – mentalitate de lăutar bun numai pentru «bătuta» locală; el nu știe și nu-l interesează ce face lăutarul de peste două sate – și, la urma urmei, «dă-l în mă-sa, ce el știe de mine?»”(pag.177)

*”Dacă vezi lumea ca pe o mahala, nu poți decât să gândești și să reacționezi ca un mahalagiu”(pag.204)

*”cât despre ideea că umorul nu trebuie să ne părăsească în orice împrejurare a vieții – idee scumpă unor intelectuali români – o socotesc o pură auto-mistificare sau cecitate”(= lipsă de vedere, orbire, n.mea)”Cum să privesc ultimii 55 de ani ai istoriei României cu umor? Ar fi imoral pentru mine și fatal pentru viitorul țării. Cine râde sau zâmbește tot timpul și la orice nu poate fi decât sau un imbecil, sau un iresponsabil.”(pag.207-208)

despre Eminescu:

*”Sigur cã școala nu poate da totul și nici nu trebuie. Dar dacã vrei sã-l cunoști și sã te apropii de marea sa poezie, ar trebui sã începi, luînd mai întîi poeziile apãrute în timpul vieții, de la sublim misteriosul vers „«Braț molatec ca gîndirea unui împãrat poet»” din poemul Venere și Madonã scris la vîrsta de 20 de ani, în 1870.”(pag.354)

*”Dar dacã lumea largã l-a ignorat, poporul sãu l-a înãlțat pînã rangul unui cult, cum spuneam. «„Cel mai mare poet al românilor»”, «„poetul nepereche»”, «„luceafãrul poeziei românești»”, „«poetul național»”, «„omul deplin al culturii noastre»” iatã cîteva stereotipii, cîteva clișee pe care nãtîngii, inclusiv cei care uneori predau în școli, se simt obligați sã le repete. Clișee, locuri comune, flori gata ofilite puse în neștire pe mormîntul geniului.” (pag.356)

*”Și apoi, ce înseamn㠄«cel mai mare»” cînd e vorba de artã sau de poezie ? Nu înseamnã nimic decît un superlativ relativ pueril pe care, în lumea de azi, cunoscãtorii îl evitã și cînd e vorba de fotbaliști. Expresia „«cel mai mare” e», de fapt, o simplã prostie… așa cã Eminescu este primul, dar nu cel mai mare dintre marii poeți ai literaturii noastre”.(pag.357)

*”Cam la fel și cu expresia, nu știu de cine găsită, «poetul nepereche»(expresia aparține lui G. Călinescu și a fost folosită în următorul context: „poetul nepereche a cărui operă învinge timpul” – n.mea)” – adicã el nu are pereche, nimeni nu e ca el. Dacã ne gîndim puțin, vom cãdea cu toții de acord sã spunem că noi toți sîntem fără pereche, sîntem, în toată modestia noastră, fiecare numai noi înșine și nimeni nu ne poate înlocui în locul nostru dat. Revenind la poezie, vom fi de acord cã orice capodoperã nu are pereche, cã bunãoarã Luceafãrul e tot atît de nepereche ca și Duhovniceasca lui Arghezi”. (pag.357)

*”Eminescu este „luceafãrul poeziei românești” frumos spus, repetat pînã la sațiu de orice licean ce vrea un punct în plus la teză. Jocul aluziv între astrul celest și poemul cu același titlu satisface un fel de vanitate a falsei subtilități. Și eu văd seara, de la fereastra mea, ori de cîte ori e senin, luceafărul. E un astru reper, desigur. Drept sã spun însã nu mă gîndesc atunci la Eminescu. Pentru că dacă ar fi să-l comparăm cu un element ceresc, atunci acesta ar fi o uriașă, zbuciumată și multicoloră nebuloasă ca acelea pe care le-a descris în unele din versurile sale postume apărînd și dispărînd de pe firmament, lăsîndu-ne o amintire o operă de neuitat.”(p.357)

*”Parcă e un blestem că nu mai învățăm odată că orice posteritate nu poate fi decît critică; nu mai învățăm odată că o societate nu e matură și democratică decît atunci cînd tolerează și recuperează contestațiile de orice fel; nu mai ieșim odată din acest provincialism de țațe care țipă ca înjunghiate cînd văd un gest mai șocant.” (pag.360)

*”Trăim în cultura democrațiilor, în care geniile coexistă pașnic, aș spune natural, nu se transformã în intangibile, monstruoase totemuri.” (pag.361)

Lasă un răspuns