Andre Glucksmann – „Discursul urii” (I)

glucksmann1*”Ura acuză fără să știe. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoșa resentimentului ei, tranșează totul printr-o samavolnică și suverană ticăloșie. Urăsc, deci exist.” (pag.9)

*”(…) teroristul vrea să învingă, nu să convingă. Dacă lovește pe oricine și măcelărește la întâmplare ființe nevinovate înseamnă că acțiunea lui e profitabilă, nu dând de gândit, ci împiedicându-te să gândești. El te lasă încremenit. Puțin contează pentru el ideile, nu se sinchisește de vreun pretext, «înțeleptul va aduna suficientă dinamită pentru a arunca în aer planeta. Când ea se va rostogoli făcută bucăți … satisfacția va fi dăruită conștiinței universale, care de altfel nu există».” (pag.14)

*”După 1918 și mai mult încă după după 1945, imaginea omului a devenit de neînchpuit, iar ideea de umanitate nici mai mult, nici mai puțin  decât echivocă. La lumina sumbră a gropilor comune tot mai răspândite pe toată planeta, se impune o întrebare prealabilă: Ce se întâmplă cu inumanul din om? Care sunt lucrurile pentru care ne putem pierde speranța? Întrebări primordiale.”(pag.20)

*”Cine e terorist și cine nu e? Despotul sau invadatorul spun: sunt teroriste toate operațiile unui război neregulat dus de niște combatanți fără uniformă împotriva altora în uniformă. Aceasta e definiția lui Napoleon în luptă cu gherilele spaniole și rusești, a naziștilor confruntați cu mișcările de rezistență.
Dimpotrivă, eu numesc terorist atacul deliberat dat de niște oameni înarmați împotriva unor populații dezarmate.
Este teroristă agresiunea urzită împotriva unor civili în calitate de civili, în mod inevitabil luați prin surprindere și lipsiți fiind de apărare. Faptul că cei care iau ostatici, dar și cei ce ucid nevinovați, sunt sau nu îmbrăcați în uniforme, folosesc sau nu arme albe, nu schimbă nimic. Faptul că invocă idealuri sublime de asemenea nu schimbă nimic. Singura care contează este intenția vădită, operațională, de a elimina pe oricine.”(pag.21)

discursulurii*”(…) fără principiu etic nu există politică pe termen lung. Morala și politica nu se disociază așa cum cred acei Machiavelli de subprefectură. «Politica» Airbus-urilor și a hidrocarburilor, «politica» plecăciunilor, «politica» lui «mă-doare-n-cot-că-un-popor-este-exterminat», duce la Beslan. Asta nu e politică, asta e orbire.” (pag.33)

*”Nietzsche, mult mai euforic decât se spune, deslușise cele trei stadii ale învoirii cu cruzimea spre a slăvi succesiunea lor triumfătoare: după cămilă – care suportă – vine leul – care încalcă și zdrobește -, în sfârșit copilul, «inocență și uitare», eternă reîntoarcere care-și îngăduie orice deoarece nu cunoaște moartea.”(pag.33-34)

*”Mânia, subliniază Seneca, este un «viciu voluntar al sufletului». Voluntar, cuvântul a fost rostit. Mânia presupune asentimentul. Doar omul, niciodată animalul, se poate pune pe sine în stare de mânie. Altfel spus, ea este o pasiune logică, un discurs implicit o organizează. Îi cresc aripi când trece de ziua și de clipa când a apărut; se poate preschimba; ea se eternizează în «mânie rece». Deoarece ea vorbește și își vorbește, timpul nu îi este măsurat. «Văzând un șanț plin de sânge, tiranul irascibil exclamă: O, ce spectacol frumos! Cu cât i s-ar fi părut mai frumos dacă acel sânge ar fi umplut un fluviu sau un lac!» Visul «tiranului» se înfăptuiește în 1994, în Rwanda, când Marile Lacuri, lucru cât se poate de real, au căpătat culoarea roșie – de la sângele celor din triburile Tutsi.” (pag.45)

*”Așa cum, potrivit lui Clausewitz, războiul continuă politica, tot astfel ura continuă mânia cu mijloacele discursului. Ura este în fond, arta de a conserva, a îndopa, a îngrășa o mânie, povestindu-ți istorii oribile. Dar nu oricare. De preferință, cele care o sapă adâncind-o ca un hău în care dispare totul.” (pag.46)

*”Ura este mai tare decât dragostea, căci dragostea e ostatica obiectului ei, copil, femeie, cinste, bani, pe care ea le poate pierde. Dragostea e dependentă. Ura, prin asceza sentimentului de dolor, s-a eliberat din lanțuri; ea nu ține de nimic, nimic n-o reține; ea joacă în chip de căștigătoare. Dragostea e dragostea pentru …, dragostea e referențială. Ura e autoreferențială; ea își extrage plăcerea din ea însășiși se împlinește într-o «imensă voluptate».”(pag.52)

Lasă un răspuns