Vine acea zi în care, ca o adiere într-o zi caniculară, ca un zâmbet într-o iarnă geroasă, simți că ceva se va schimba. Când necazurile, asemeni lui Pilat, cu palma în sus, te întreabă ce e fericirea? Știi că nu trebuie să răspunzi, pentru că nu răspunsuri caută necazurile, ci doar întrebările care să te lase fără răspuns. Lupți, dai răspunsuri la fiecare întrebare și deodată … vine adierea. Lupta nu mai este a ta, întrebările trec pe lângă tine, le lași nerăspunse și atunci întrebările care te măcinau devin singure, inutile și te fac să simți un pic de milă pentru ele. Ele curg pe lângă tine, dar tu ești deja altundeva, undeva unde ele nu te pot atinge. Taci și tăcerea devine răcoarea de după zilele caniculare. Necazul continuă să arunce cu întrebări, continuă să te caute în noroi, neștiind că de fapt ești acum aproape de stelele spre care priveai de atâta timp plin de speranță. Evident, ai reînvâțat să zâmbești.