Adam se înscrisese la acel curs pentru că simțea că trebuie să-și umple cu ceva după-amiezele. Era în Anglia de câteva zile și dorul de casă începea deja să-l sâcâie. Știa din experiența burselor anterioare că nici măcar plimbările foarte lungi nu aveau să-i liniștească dorul de țară. Văzuse acel afiș pe unul din pereții facultății. Adam citea cu atenție afișul și nu o auzise pe Susan care se se oprise în spatele lui.
– E interesantă conferința, spuse ea și Adam tresări. Scuze, nu am vrut să te sperii, mai zise ea.
– Eram concentrat – încercam să văd unde se ține conferința.
– E chiar aici în facultate. Tipul e simpatic. A fost și anul trecut. Merită să mergi, mai zise ea zâmbind, după care plecă pe hol spre biroul ei.
Adam rămase privind-o gânditor.
– Nici o șansă prietene, se auzi vocea lui George făcându-l să tresară pe Adam.
Toți ăștia au o bucurie să mă ia prin surprindere? gândi Adam.
– Scuze, nu mi-am dat seama că erai chiar atât de …, dar îți spun încă odată: nici o șansă.
– Șanse există mereu, zise Adam mai mult din dorința de a-l contrazice. Chiar dacă sunt de unu la sută, tot șanse se numesc.
– Dacă sunt sub cinci la sută sunt nesemnificative, zise George râzând. Dar te lasă să speri… Ce faci, vrei să mergi la conferință? „Relații inter și extraumane”? Cam pretențios titlul.

***

Conferențiarul spuse:
– Iar acum înainte de a lua o pauză, lansez o idee pe care am s-o dezvolt după ce revenim: Există o obsesie a faptului că suntem urmăriți, că ni se ascultă telefoanele, ni se urmărește email-ul și există o întrebare care ne macină: chiar suntem urmăriți sau e doar o iluzie creată de filmele, mass-media care ne inundă creierul? Cred că întrebarea e prost pusă. Întrebarea ar trebui să fie, ce aș putea avea eu atât de valoros ca să fiu urmărit?
– Dar acum nu suntem urmăriți personal, strigă deodată cineva din cei din sală. Există computere care supraveghează zone întregi, totul se stochează pe computere și…
– Am înțeles, am înțeles ce vreți să spuneți, domnule, zise conferențiarul zâmbind. Dar hai să facem un raționament: urmăresc o mulțime de oameni ca să văd reacțiile lor pentru ca să pot prevedea aceste reacți ți în final să ajung să-i pot controla. Corect?
– Corect, strigă bărbatul din sală.
– Care metodă de control credeți că e mai eficientă: urmărirea sau anxietatea că sunt urmăriți?
Lumea începu să aplaude, apoi toți se ridicară în picioare și se îndreptară spre locul unde era bufetul. Adam rămase pe scaun privind spre scenă în timp ce-și amintea de întâmplările de dimineață. Vedea foarte clar fața lui Susan, apoi fața lui George. Și deodată sesiză că este privit de conferențiar. Și-n timpul acelei priviri, Adam sesiză un zâmbet abia schițat pe fața conferențiarului.