Poate asemeni Ioanei, îmi e dat să scriu şi eventual scrierile mele să ajungă descrise într-un proiect de diplomă sau, hai să mă simt bine, într-o teză de doctorat, despre prozatorii minori ai începutului de secol 21. Nu vreau acum să scriu despre mătuşa mea Ioana, despre care familia nu vorbea, era ca acel secret ruşinos de care ştiu toţi şi nu vorbeşte nimeni, poate mai târziu în această scriere am să-mi aduc aminte de ea, de poeziile ei, de iubirea ei care a fost un fel de „Hiroshima, mon amour” avant-la-lettre.

Şi atunci despre ce scriu aici? Ideea e că nu scriu, încerc să ies dintr-o închisoare, sunt închis înafară, ca în acea expresie franceză, am ieşit din mine ca să văd lumea şi când m-am întors uşile erau închise. Atâta timp am crezut că e bine să te detaşezi, să fii un pic (mai mult) lucid, dar astea erau doar rezultatul unor reproşuri, şi acum stau pe afară şi nu pot pot fi înlăuntrul meu, nu mai pot fi eu. Sau poate că nu sunt închis pe afară, poate pur şi simplu nu mai am un loc al meu şi stau în faţa unei uşi, în faţa unei case unde nu pot intra, casă în care proiectez paradisul din care am fost gonit. Aş pute să plâng,

M-am îndepărtat atât de mult încât a trebuit să las un timp mai lung pentru a continua. A continua începutul a începe continuarea. Sunt într-un tren cu laptopul în faţă, trenul mă leagănă uşor şi, recitind cele de mai sus am sa încerc să continui începutul. M-a tot gândit la cele ce le-am scris în primele două cărţi. Povestire, jurnal. Şi apoi? Amintiri. Memorii. Urc muntele, ajung la un punct şi un pic obosit mă ….