Într-un interviu luat fiului lui Tarkovski, era vorba de un pahar cu apă. Sincer mă aşteptasem la o imagine puternică, la un simbol al paharului cu apă, uitând că era vorba de Tarkovski. Concret, fiul povestea că tatăl lui îi spusese despre importanţa realizării unui gest în fiecare zi. Gest care să nu aibă o semnificaţie în sine. De exemplu în fiecare dimineaţă să umpli un pahar cu apă şi apoi să verşi apa în chiuvetă. Am citit până la capăt interviul aşteptând o decriptare a acestui gest (uitând din nou că e vorba de Tarkovski). Şi normal că nu am găsit. În zilele ce au urmat gândindu-mă la acel gest ce ar fi putut fi făcut în fiecare dimineaţă, mi-am amintit de un alt interviu, luat lui Ernesto Sabato, în care acesta spunea de o pagină scrisă foarte bine, corectată, pagină ce o ardea după ce termina corectura. Dar pentru că mintea mea nu se poate opri prea mult în faţa unei mirări, mi-a venit un alt gând: dacă Sisif nu ar fi fost, de fapt, pedepsit cu urcarea bolovanului, ci pus să urce bolovanul ce urma să cadă pentru a ajunge la revelaţia, semnificaţia lucrului repetitiv. Repetând de multe ori un lucru, acesta se umple de sensuri, devine o modalitate de a ajunge la răspunsurile unor întrebări de care nici măcar nu ne apropiasem. Şi am încercat să merg mai departe cu acest gând: Dacă faci odată un lucru inutil – se poate întâmpla, e un accident, ai multe justificări. Dar să-l faci de mai multe ori, fără să ai o motivaţie, nici măcar să nu te vadă cineva, lucrul se apropie de inutilul absolut, inutil care trece dincolo de orice logică, inutil care te ajută să treci dincolo de logică, de regulile ce încorsetează viaţa de zi cu zi. Şi atunci continui să împing bolovanul, deşi ştiu că bolovanul o să cadă când voi fi aproape de vârf (dar oare acela e un vârf real?), deşi ştiu că voi coborî şi voi începe să urc din nou bolovanul. Şi încep să nu mai urăsc bolovanul, să nu mai urăsc dealul, să nu-mi mai fie sete când văd paharul cu apă, să las apa să curgă încet din pahar ca şi cum aş asculta zborul gândurilor mele.