Atunci când încep să scriu o postare, nu știu ce titlu voi pune. Așa cum aș deschide o ușă și nu știu ce voi găsi într-o cameră. De fapt nici măcar nu știu dacă dincolo de ușă e o cameră sau un afară, afară dintr-o casă, afară dintr-o lume sau un afară din ceea ce știu. Fiecare postare e de fapt un experiment. Un drum pe care pornesc fără să știu ce voi găsi pe drum, fără să știu când și unde se va încheia acel drum. Dar dacă aș avea posibilitatea ca să-mi aleg drumurile, aș alege oare un drum pe care-l face în fiecare zi, un drum pe care-l cunosc și nu nu-mi mai poate aduce ceva nou? Desigur frica de a nu păți ceva pe un drum nou m-ar putea face să doresc ceva cunoscut. Dar dacă aș ști că, mergând pe acel drum, nu pot păți nimic, că voi fi doar spectator a celor văzute, că nu există nici un pericol, oare nu aș încerca ceva nou? Mai ales dacă ușa pe care urmează s-o deschid ca să pornesc pe acel drum, deci acea ușă, arată atât de frumos. Ca o avanpremieră la un film. Desigur aș putea spune că sunt filme pe care am vrut să le văd de mai multe ori. Dar oare am văzut mereu același film? Actorii erau la fel, titlul era același… dar dincolo de toate acestea mai era un ceva pe care-l descopeream nou, ceva care nu văzusem prima oară, acea vibrație care apărea în mine de fiecare dată când vedeam filmul, acea vibrație pe care, căutând-o mai târziu, nu aș fi putut-o găsi.

Deci fiecare postare aduce ceva nou, încearcă să aducă ceva nou, să trezească în mine senzația unei false împliniri. Oricât mi-aș spune că … mă opresc un pic din scris, privesc monitorul și mă întreb: oare chiar îmi spun mie ceva? Și trebuie să recunosc că nu e decât o figură de stil, stilul unei figuri ce privește tastele și monitorul, stilul unei seri în care trec dincolo de întrebarea de ce scriu, dincolo de întrebarea de ce nu mă opresc din scris și continui să fug, să fug cu mine și spun că fug cu mine pentru că știu că mulți ar spune că fug de mine, dar nu, eu m-am luat pe mine și fugim împreună, evadând din această lume cu care singurul lucru comun este neînțelegerea: neînțeleasă îmi este lumea, pe cât îi sunt eu de neînțeles.

Și închei aici pentru că am găsit titlul pe care îl voi scrie după ce voi pune punct aici.