– Am ajuns la o vârstă în care mă surprind din ce în ce mai des folosind expresia pe vremea mea (deși cât timp această expresie mă surprinde e încă bine).  Mi-aduc aminte de acele vremuri în care adulții mă agasau cu această expresie, cu vremea lor care bineînțeles era mai bună ca a noastră. Și acum mă gândesc că toată viața e exact ca într-un film în care, la început vrei să înceapă mai repede în acțiunea, apoi acțiunea te captivează și nu te mai interesează cât a trecut și cât mai este și, când te apropii de final, ai vrea ca totul să mai dureze.
Înainte de a spune acestea el privise pe fereastra pe care se prelingeau picăturile de ploaie. Apoi cuvintele lui începuseră să pornească fără el, așa ca și cum ar fi avut o viață a lor, poate și din cauză că el începuse să privească la ea, la cum stătea într-un fotoliu, cu un pahar de coniac în mâna dreaptă. Și apoi văzu cum mâna ei stângă mângâia încet genunchiul ei abia ieșit de sub fustă. Și atunci el lăsă cuvintele să-și savureze independența, așa cum savura imaginea ei. Ea ridică privirea spre el. Apoi bău puțin din pahar fără să-l scape din ochi. Puse paharul pe măsuța de lângă fotoliu, fără să se uite la pahar. El o privea atent așa de parcă ar fi vrut să țină minte fiecare gest al ei.
– Și apoi, zise ea deodată, ajungi la vârsta în care nu ești decât un spectator la finalul unui spectacol și singura șansă e să aplauzi atât de tare încât interpretul să mai cânte o piesă pentru tine.
– Îți dai seama cât ești de …, începu el să spună.
– Dacă gândim prea mult, dacă vei continua să analizezi…
– Nu, nu, zise el. Tac dacă …
Ea se ridică de pe fotoliu și veni spre el. El își opri cuvintele pentru a lăsa loc unui sărut. Ea-l îmbrățișă și ieși cu el din timp, din vremuri, din gânduri. Atunci seara se dădu la o parte și noaptea își începu spectacolul.